Cristian Predescu, despre boardgaming și viața lui într-o familie de actori

Cristian Predescu, 36 de ani, născut la Craiova din părinți actori, corporatist, support engineer, locuitor al Bucureștiului din 2006. A absolvit Facultatea de Automatică, Calculatoare și Electronica la Craiova precum și Project Management la Academia de Studii Economice, București.

Pe Cristi l-am întâlnit prima oară acum câţiva ani, cel mai probabil la vreun concert de rock. Prietenul altui prieten, cu care mai apoi ajungi să bei bere la terase, apoi iar te vezi cu el pe la concerte. Apoi devine parte din gaşcă. Genul care poartă mai tot timpul un tricou cu numele vreunei trupe mari: Gojira, Pearl Jam etc. Cristi nu ezită nicio secundă să-ţi sară în ajutor atunci când ai nevoie, mereu are o vorbă bună şi un butoi de 5 litri de bere în jurul căruia îşi va aduna prietenii.

Criss Philoianos: Bună Cristi! De cele mai multe ori când ne vedem în pauzele de muncă, pentru că, momentan, încă ne leagă aceeași corporație, am observat la tine o constantă a discuțiilor: boardgamingul. Dacă la început îmi părea doar un mod oarecare de a-ți ocupa timpul, mai departe s-a dovedit a fi mult mai mult. A început demult toată preocuparea asta a ta?

Cristian Predescu: Bună Criss! Nebunia asta cu boardgame-urile e ceva recent. Cred că m-a atras din cauza că poate aduce la un loc prieteni, bere și o activitate ce stimulează intelectul.

Știu de la tine că ai o colecție în dezvoltare de jocuri. Cam câte ai reușit să achiziționezi până acum?

 Cred că am reușit să depășesc 30 de titluri. Nu îmi dau seama cam care ar fi cifra de la care ar zice lumea ca ești „puțin plecat”, dar presimt că mă apropii încetul cu încetul...

Care este cel mai complex joc pe care îl ai și cam cât durează?

Complex? Greu de definit ce înseamnă complex, dar pot zice ar fi o luptă strânsă între Terraforming Mars și Great Western Trail. Ambele pot lua 3 ore lejer, mai ales dacă berea este rece și multă J.

Te gândești la achiziționarea unui joc la care știi că va fi greu să aduni prieteni pe care să-i convingi să participe?

Am făcut asta, dar trebuie să aștept momentul oportun să îl strecor pe masă J. Ideea e să știi cam ce îi place fiecăruia și dacă l-ar stimula jocul, apoi oportunitatea se va ivi și ea.

          Poți să-mi descrii o seară de boardgaming? Care este atmosfera?

Multă agitație, muzică, alcool și bună-dispoziție combinată cu încrâncenare. De obicei dăm drumul la muzică, se desface o bere, se face un Aperol Spritz, se ia decizia cu ce începem, și hai... 5-6 ore mai târziu încă suntem prinși în lupte crâncene pentru supremație.

Până unde vrei să duci pasiunea asta? Te-ai gândit la ceva mai mult, aderarea sau chiar formarea unei comunități? Vreun canal de tutoriale sau ceva de genul?

Cred că o să rămân la nivel de amator. Am avut ocazia să cunosc designeri de jocuri și pare a fi o muncă destul de solicitantă, îmi e teamă că ar putea strica plăcerea asta. Tutoriale? Uitându-mă la cei care deja fac asta tind să cred că nu ar fi loc și pentru mine J.

Uite, eu nu sunt o mare pasionată de boardgame-uri. Mai joc din când în când și cam atât. Îmi place, însă doar conjunctural. Poți să încerci să mă convingi? Și ca să fiu puțin cârcotașă: de ce n-ar fi o pierdere de timp? J

    Păi te știu o fire creativă și orientată spre litere, așa că aș putea să îți propun un joc gen Șeriful din Nottingham. „Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește nimic”, cam așa e cu jocul ăsta J. Trebuie să spui o poveste pentru a-ți duce misiunea la bun sfârșit și crede-mă că după ce s-au uns roțile cu puțin alcool poveștile devin tot mai funny. Eu consider că atâta timp cât îți face plăcere o activitate aceasta nu este o pierdere de timp.

Adevărul este că dintre puținele jocuri pe care le-am jucat, Dixit-ul este unul dintre preferatele mele, tocmai pentru șansa pe care mi-o oferă în a-mi exprima creativitatea. Cel mai probabil mi-ar plăcea și Șeriful din Nottingham. Sună bine. Deja m-ai făcut curioasă. J

Hai să deschid un subiect ceva mai delicat. Din discuțiile cu tine, tot aflam, ba că te duci în vizită la sora ta în Olanda, ba în Elveția la fratele tău. Apoi că a venit în țară celălalt frate din Spania. Aproape că te invidiez, ai la cine să te așezi în concedii. Însă, în spatele acestor descoperiri se află o poveste foarte interesantă. Mama actriță, tatăl inginer, divorțează. Apoi mama se recăsătorește cu un actor așa ai ajuns, după cum spuneai: singur la părinți cu 3 frați. Ai avut timp să te simți singur în tot contextul acesta?

Acest haos este foarte bine organizat. Pot spune că nu, cine mai are timp să se simtă singur înconjurat de prieteni și familie...

 Știu că mama ta, actrița Carmen Roibu, te mai lua cu ea la repetiții, spectacole... Cum vedea Cristi copilul apoi adolescentul experiențele de atunci și cum le vede Cristi adult?

Foarte interesantă perspectiva. Copilul se plictisea poate în multe momente la teatru, oamenii erau doar adulți care din când în când mai interacționau cu tine. Apoi crești, înțelegi că ai crescut alături de adevarate talente, pe care ți-ai fi dorit să le apreciezi la adevarata valoare din prima clipă.

 La școala generală am avut prietene două gemene ale căror părinți erau actori. Eu, crescută în familie de oameni simpli, muncitori, mereu le priveam cu admirație și interes. Tânjeam după libertatea de exprimare, de care bănuiam că beneficiază. Evident, nu aveam cum să știu multe alte detalii sau neajunsuri ale copilăriei lor. Într-adevăr, aveau mult mai mult curaj decât mine, erau mai deschise la schimbări. Însă, stând de vorbă cu tine, am realizat că boemitatea aceasta a artiștilor are și o altă fațetă, pe care puțini o cunosc.

Este foarte aparte modul în care văd artiștii viața. Nu e o viață ușoară, nici pentru ei nici pentru cei din jur. Îi ai lângă tine 2-3 luni în care au doar ocazional un spectacol, îți dorești să mai rămâi și tu singur acasă, copil fiind. Apoi montează un spectacol și nu îi mai vezi câteva săptămâni, în care sunt epuizați și stresați. Aș putea spune că sunt oameni care se hrănesc cu aplauze. La mine a fost invers cu libertatea de exprimare, nu mă exprimam eu atât de mult pe cât și-ar fi dorit ei.

Întorcându-mă la hobbyuri, spuneai că începe să te atragă bushcrafting-ul. Te gândești la proiecție imediată sau în altă perioadă a vieții tale? Pare genul de pasiune care necesită timp și spațiu.

Nici aici nu aș merge la extrem. Datorită prietenilor a început să îmi placă să petrec timp în natură, dar nu renunț nici la comfort. Dacă mi-ai fi zis acum 2-3 ani că o să îmi placă să petrec un weekend la cort aș fi râs copios. Dar... dacă fac asta cu oamenii „care trebuie”, este extraordinar.

Îți place mult să călătorești, mai tot timpul te aud făcând planuri când și unde s-o mai întinzi. Nu prea ai stare. Ai în minte o călătorie care pare imposibilă sau foarte greu de realizat?

Părerea mea e că pentru a rezista mental în România trebuie să ieși măcar de trei ori pe an din țară. Și da, chiar acum plănuiesc o călătorie cu mașina prin Europa, vreo 6000 km. Încă mă chinui să pun detaliile la punct și să fac să nu pară o nebunie.

 Cristi, mulțumesc din suflet pentru interviu și mult succes în tot ceea ce faci!

Cristi, before