În februarie anul acesta experimentam un
nou început, un nou mediu, o altă mentalitate. Noul loc de muncă s-a dovedit a
fi o adevărată provocare şi nu doar din punct de vedere profesional. Am fost
acceptată cu o incredibilă uşurinţă. Colegii, cu care nici măcar nu sunt în
echipă, s-au oferit să mă ia cu ei la masa de prânz. Am început să ne cunoaştem
mai bine, să ne împrietenim, din când în când mai ieşim cu toţii la o bere.
Aşa l-am descoperit pe Alex, programator
de meserie. S-a apucat de învăţat C, C++, din cărţi, încă clasa a V-a, între
timp şi-a dezvoltat abilităţile tehnice şi cu alte limbaje de programare.
Evident, conturul carierei sale a început să se definească destul de timpuriu.
Însă, ceea ce poate nu bănuim şi am fi uşor tentaţi să spunem "ok, un alt
geek, nimic nou", este faptul că Alex, în afara orelor de lucru, are şi
alte preocupări, de cu totul altă natură decât cea care te ţine pironită de
scaun în faţa unui calculator. Alex cucereşte drumuri, pe jos sau pe bicicletă,
pe asfalt sau pe alei pietruite de munte, însă nu se mulţumeşte doar cu atât,
mai vorbim şi despre distanţe. Astă vară, îmi povestea cum a plecat cu soţia
lui în Delta Dunării, el pe biciletă, singur şi soţia cu maşina.
Criss Philoianos: Alex, eu recunosc,
atunci când mi-ai povestit despre drumul până la deltă, cel mai tare m-a
îngrozit ideea acelei singurătăţi pe bicicletă. Cum reuşeşti? Bănuiesc că în
astfel de situaţii apar ceva temeri cu care lupţi. Povesteşte-ne şi nouă cum
e?
Alexandru Nedelcu: Drumul până la Tulcea a
fost o răfuială mai veche. Acum câțiva ani am mai avut o încercare, însă am
fost nevoit să abandonez la 50 de km de Tulcea, după 250 de km de pedalat, din
cauza unei accidentări la genunchi. Abia acum am înțeles că nu eram pregătit.
Prima încercare a fost parte a unei aventuri mai mari. Vorbisem cu bunul meu
prieten, Aurelian, să mergem în Deltă cu caiacul și să ne vedem la Tulcea. Eu
aveam să merg cu bicicleta, iar el avea să vină cu mașina. Aveam în plan să
mergem de la Mahmudia la Sfântul Gheorghe cu un caiac gonflabil de tip tandem
pe care abia și-l cumpărase. Asta m-a ajutat pentru că după ce am abandonat, am
putut sta în benzinăria din Topolog să îl aștept pe Aurelian să vină să mă
ridice cu bicicletă cu tot și să mergem la Mahmudia. Îmi amintesc că am băut o
bere în seara aceea apoi am dormit 3 ore ca mai apoi să ne trezim ca să tragem
de caiacul ăla 65 de kilometri până la Sfântul Gheorghe. Au fost câteva zile
foarte intense dar pline de peripeții și întâmplări de care îmi amintesc cu
plăcere.
Singurătatea te ajută să te cunoști și să
îți construiești încrederea în tine. Cred că atunci când reușești să treci
singur peste obstacolele întâlnite devii mai puternic și mai rotund ca individ.
În timpul încercării din acest an am avut numeroase lupte cu oboseala, cu
epuizarea fizică, cu halucinațiile, dar cea mai mare temere pe care am avut-o a
fost că nu voi termina. Temerea aceasta m-a făcut să trag de mine și să termin
acest traseu. Când am ajuns în Tulcea am fost fericit că am reușit să obțin ce
mi-am dorit de atâta timp. Privind în retrospectivă, cred că fizic aș fi putut
mai mult, însă psihicul îmi spunea că ar trebui să mă opresc. Cred că această
luptă interioară este cu adevărat valoroasă pentru formarea noastră ca
indivizi. Consider că ar trebui să încercăm să ne depășim limitele mai mult
decât o facem. Stilul modern de viață nu ne mai îndeamnă la astfel de
chestiuni.
CP: Până la drumul în deltă au mai fost şi
altele. Care este cel mai lung traseu parcurs pe biciletă?
AN: Deși a fost un eveniment de 5 zile,
cel mai lung traseu a fost de la București la Alba Iulia în Turul Centenarului.
Am pedalat în fiecare zi în jur de 100 km. Am văzute zone superbe și mai puțin
cunoscute din România. De asemenea am cunoscut oameni alături de care mi-a
făcut plăcere să pedalez. Am avut parte
de ploaie în fiecare zi. În a doua zi am căzut și m-am accidentat la mână. Încă
mă mai resimt după accidentarea aceea, însă nu regret că am mers în acest tur
și recomand oricui să își facă curaj și să încerce o astfel de experiență.
CP: Ştiu că exploatezi nu doar cele 2 roţi
ci şi cele 2 picioare cu tot ce include la pachet. :) Cum de te-ai apucat de
alergat? Puteai să te mulţumeşti doar cu o sală, ceva bandă, ceva fiare...
AN: E interesant că m-am apucat de alergat
datorită bicicletei. Obișnuiam să merg zilnic la serviciu cu bicicleta până
într-o zi în care s-a stricat. Fiind înebunit că nu voi mai putea face traseul
din fiecare zi până la serviciu, am decis să alerg distanța respectivă până
aveam să îmi repar bicicleta. Inițial și mie mi s-a părut puțin nebunesc dar am
zis să încerc. După ce am văzut ca pot face asta, am început să alerg mai des
și în timpul liber și nu doar ca mijloc de transport.
CP:
Mulţi ne apucăm de alergat, spre exemplu şi eu am participat la un maraton,
mai exact ştafetă, adică ceva light, însă motorul meu motivaţional nu m-a
împins să fac treaba asta constant. De câţi ani alergi respectiv mergi pe
biciletă? Ai fost tentat să renunţi?
AN: Am descoperit bicicleta acum patru
ani, însă am avut o pauză de trei ani în care nu am făcut mare lucru. Am
participat la câteva ture mai lungi în perioada aceea dar cam atât. Țin minte
că acum doi ani nu am făcut nicio tură, nimic. La fel se întâmpla și cu
alergatul. După ce m-am lăsat de fumat, m-am îngrășat foarte tare. Ajunsesem la
90 de kilograme și iarna trecută am decis să încep să alerg și să pedalez ca să
slăbesc. În același timp știam că trebuie să am un obiectiv care să mă motiveze
așa că m-am înscris la o serie de concursuri pe care le consideram foarte grele.
Din acel moment am început să muncesc către țelurile acestea și nu am fost
tentat niciodată să renunț. Au fost momente grele în care mă simțeam prea
obosit pentru antrenament sau nu aveam chef, însă întotdeauna am avut în minte
obiectivele acestea pe care știam că nu le pot atinge fără muncă.
CP: Cum a fost primul maraton?
AN: Cu o săptămână înainte de primul
maraton m-am accidentat în timpul unui antrenament. După acel antrenament mă
durea genunchiul așa de tare încât nu puteam călca cu piciorul stâng. Am
început să citesc despre ce ar putea fi. Am reușit să îmi dau seama că am sindrom de bandeletă iliotibială. Am citit că
recuperarea ar trebui să dureze cel puțin trei săptămâni, lucru care m-a
înspăimântat. În nici o săptămână aveam primul maraton și nu aveam de gând să
îl ratez. Am încetat să mai fac orice antrenament până în ziua maratonului.
Începusem să mă simt mai bine cu fiecare zi. În dimineața maratonului nu mai
simțeam nicio durere. Simțeam că mi-am revenit complet. Am făcut o mică
încălzire înainte de maraton și am văzut că durerea tindea să îmi revină. M-am
speriat un pic dar am zis să merg la start și să decid ce voi face mai târziu.
După start, am început să alerg tare și după nici cinci kilometri simțeam o
durere groaznică în genunchiul stâng. Am avut un moment în care m-am oprit și
am vrut să renunț pentru că simțeam că nu voi putea merge mai departe, însă nu
aveam de gând să ratez primul maraton la
care particip. Am început din nou să alerg. Am alergat cât de tare am putut
având în vedere durerile cumplite pe care le aveam. Îmi curgeau lacrimile de
durere pe urcarea către Poiana Brașov, însă am avut noroc că pe coborâre îmi
amorțise piciorul de la durere și am putut să trag mai tare. Am reușit timpi
bunicei pe coborâre și cred că am mai recuperat ceva din timpul pierdut pe
urcare. Apoi au urmat câțiva kilometri de plat pe care i-am dus cu greu. Am
reușit să ajung cu bine la finish și am reușit să închei socoteala în patru ore
și câteva minute. Deși am avut un timp dezamăgitor, am fost fericit că am putut
termina ce mi-am propus.
CP: A fost grea trecerea de la maraton pe
asfalt la maraton montan?
AN: Inițial nu știam ce să cred despre
maratonul montan așa că m-am înscris la competiția DHL Carpathian Marathon care
a avut loc la Cheile Grădiștei. Știam de concurs de la o prietenă care avea să
participe la semi-maraton așa că am decis să mergem împreună cu soțiile și
soții
în weekendul acela la competiție, ca a doua zi să facem cu toții o plimbare
prin munții din împrejurimi. În ziua startului îmi amintesc că nu am avut
emoții așa că mi-am propus să merg să mă distrez și să nu pun presiune pe mine
pentru a obține un rezultat bun. Am alergat pe cele mai frumoase poteci pe care
fusesem până în acel moment. Am prins ceață pe una dintre creste și îmi
amintesc de atmosfera aceea ciudată în care vedeai doar la un metru în fața ta,
când prin ceața densă se auzeau goarnele voluntarilor care încercau să te
ghideze în direcția corectă. Am văzut munții de sus, am alergat de-a lungul
izvoarelor, prin pajiști infinite de rododendron, prin păduri atât de dese
încât nu aveai suficientă lumină să distingi poteca, am alergat prin cele mai
sălbatice locuri prin care am fost până în acel moment. Am avut parte de cel
mai frumos spectacol pe care l-am întâlnit într-un concurs. De asemenea am
învățat că sunt suficient de puternic să duc urcări grele cu un pace bun, însă
că nu am o tehnică suficient de bună încât să fac față coborârilor în viteză.
Am pierdut mult pe coborâri, dar la finalul zilei am fost fericit atât cu concursul
cât și cu rezultatul obținut.
CP: Anul acesta ai participat la
Transfier, unul dintre cele mai dificile concursuri din lume de tip "Half Iron Man". Nu am apucat să vorbim prea mult pe tema
asta. Care au fost probele, unde s-au desfăşurat, cum ai trăit toată experienţa
Tranfier?
AN: Triatlonul este compus din trei probe.
Prima este înotul, apoi urmează o porțiune de bicicletă, ca mai apoi să aibă
loc proba de alergare. Triatlonul de tip Half Iron Man presupune înotul pe o
distanță de 1.9 de km urmat de o porțiune de bicicletă de 90 de km iar la final
un semi maraton, adică 21 de km. Pentru mine Transfierul a fost cel mai
important concurs din acest an și este cel pentru care m-am antrenat aproape în
fiecare zi. Mi-am dorit foarte tare să reușesc să termin acest triatlon. Am
avut de înotat în lacul Vidraru care deși nu pare, are o apă foarte cristalină
și curată, doar că din cauza adâncimii pare mâloasă. Am reușit un timp mai bun
decât mă așteptam la înot însă când am ieșit din apă și am început să alerg
spre zona de tranziție pentru a-mi da jos neoprenul și a-mi lua bicicleta am
simțit că îmi pierd echilibrul. Am avut câteva moment de confuzie din care a
trebuit să ies repede pentru că aveam următoarele probe. Am reușit să mă
dezmeticesc după primii 10 km de pedalat. Am tras tare la bicicletă. Am avut de
urcat de la hotelul Valea cu Pești până la Bâlea și înapoi pe celebra șosea
Transfăgărășan. Am avut parte de peisaje impresionante și de un vânt nebun la
Bâlea. La coborâre am reușit noi recorduri personale. Înainte de alergare m-am
dus la un post de alimentare și am început să mă hidratez și să mă alimentez
pentru alergarea care avea să urmeze. Am alergat destul de slab însă am
terminat știind că aș fi putut mai mult. Am terminat fericit concursul pentru
care am muncit în fiecare zi.
CP: Cam cât de des te antrenezi şi ce faci
ca să te ţii în formă?
AN: Pentru triatlon aveam antrenamente de
două ori pe zi, 6 zile din 7. Dimineață mergeam la alergat sau la pedalat și
seara aveam înot. De asemenea în weekend aveam un antrenament lung la bicicletă
și un antrenament lung de alergare. În afară de asta nu obișnuiesc să fac și
alte lucruri. Știu că ar trebui să fiu mai atent cu nutriția însă după cum bine
știi îmi place foarte tare să mănânc. Pentru anul următor voi începe să fac și
antrenamente la sala de forță pentru a nu mă mai accidenta așa de mult ca în
acest an.
CP: La începutul interviului spuneam
despre drumul până în deltă, al tău pe bicicletă şi al soţiei cu maşina, însă
este nevoie de completare extrem de importantă. Eraţi în concediu atunci,
cineva trebuia să care şi bagajele :) însă, ştiu că şi Corina, soţia ta, este
implicată în activităţi sportive ca şi tine. Merge pe biciletă, aleargă ceea ce
mi se pare extraordinar. Cum este să ai pe cineva atât de aproape de tine cu
care să împărtăşeşti aceeaşi pasiune, mai ales că sunteţi de 16 ani împreună?
AN: Suntem de foarte mult timp împreună și
dintotdeauna am avut activități comune. Suntem firi foarte diferite cu
preocupări diferite, însă timpul pe care îl petrecem împreună este folosit
pentru hobby-urile comune și pentru noi doi. De multe ori unul dintre noi are
un hobby nou și începe să îi povestească și celuilalt. Asta îl entuziasmează și
pe celălalt. Un lucru esențial în relația noastră este explorarea asta
individuală care ajunge să fie adoptată de amândoi în final. În trecut am avut
nenumărate perioade în care s-a întâmplat asta. De asemenea este important să
avem pasiuni comune pentru că ne înțelegem unul pe celălalt atunci când avem
antrenamente și competiții sau trebuie să lucrăm pentru un hobby mai mult
într-o zi.
CP: Se întâmplă să fiţi competitivi unul
cu celălalt?
AN: Dintre noi doi, ea este cea
competitivă. Mie îmi place călătoria către a obține anumite rezultate, însă ea
trebuie să dea întotdeauna totul. Îmi place faptul că am fost cu ea pe
Transfăgărășan pentru antrenament și a ținut să mă întreacă. Ea începuse să se
antreneze de doar o lună și a reușit să mă facă să nu pot să țin pasul cu ea.
Asta m-a făcut să mă simt foarte bine. Știu că își dorește să întreacă pe
cineva atunci când are o părere bună despre acea persoană și o respectă. Este
foarte ambițioasă și este în stare să facă tot ce este necesar ca să câștige.
Îmi place foarte tare lucrul astă la ea și mă inspiră să fiu mai bun, să dau
tot ce pot atunci când este necesar.
CP: Să mai deviez puţin de la tematica
sportivă şi să mă apropii de cea artistică. Am impresia că valenţele tale
depăşesc aria aşteptată. Atelier la Scoala de Arte? Pictură? Cred că nu multă lume ştie. Acum ai ocazia să ne povesteşti. :)
AN: De când mă știu am avut plăcerea de a
mă exprima în manieră vizuală. Desenam, pictam și modelam cu plăcere.
Întotdeauna mediul vizual mi-a oferit un refugiu. Mi-a plăcut pentru că este o
manifestare tăcută și de multe ori accesibilă numai unui privitor abilitat.
Este o manifestare care nu este judecată în sine. Nu sentimentul este judecat
într-o lucrare ci mai degrabă abilitatea de a-l fi exprimat cu sinceritate.
Până la școala de arte nu am lucrat niciodată pe un subiect anume, cu o anumită
structură, cu conștiința a ceea ce fac. Școala mi-a oferit structura necesară
și simt că mi-a schimbat și modul interior de a fi. În trecut eram foarte
tăcut. Nu exprimam în maniera în care simțeam. De multe ori făceam lucrări din
care nu reieșeau furia și nemulțumirile care se acumulaseră. Făceam lucrări
cuminți. Școala mi-a dat glas și m-a ajutat să învăț să țip atât de tare încât
să auzi.
CP: Şi mai am o foarte mare curiozitate.
Colegii mai şi bârfesc, în cazul tău, de bine: care-i treaba cu barca?
AN: Barca este un proiect la care am
contribuit alături de bunul meu prieten Aurelian. După aventura pe care am
avut-o cu caiacul gonflabil în deltă am hotărât să revenim să mai facem o data
isprava, dar de data aceasta să venim cu o barcă mai rapidă. Lui Aurelian îi
place să construiască tot felul de chestii, așa că a propus să lucrăm la un
canoe din lemn. Am fost la Ciulnița, unde are atelierul, și am lucrat la barcă.
După ce am terminat-o am fost pe lac să o testăm. Am fost foarte încântați când
am văzut că plutește și că are o viteză foarte bună față de așteptări. Din
păcate, anul acesta trebuia să o scoatem la tură dar nu am avut cum să ne
potrivim programul. Sper ca la anul să facem o nouă tură Mahmudia – Sfântul
Gheorghe.
CP: Luna aceasta este ultima în care ne
mai vedem, gen zi de zi la muncă. Sunt convinsă că o să-ţi simţim lipsa însă
noile drumuri care ţi se deschid în Germania, alături de Corina, cred că o să
fie de bun augur. Uneori, în egoismul meu, îmi pare rău când văd că încă un om
fain pleacă din ţară, însă nu pot să nu mă bucur pentru el. Există un sens
pentru care se întâmplă lucrurile astea. Din punct de vedere profesional, o
să-ţi continui cariera de programator, bănuiesc, însă, cum rămâne cu alergările,
mersul pe bicicletă?
AN: Și mie îmi pare rău că mă simt nevoit
să plec. Oamenii pe care i-am cunoscut până acum sunt cei care m-au definit și
vor fi întotdeauna parte din identitatea mea. Mă bucur că am întâlnit oameni
așa grozavi.
În viitor voi continua ca tech lead, ceea
ce pentru mine va prezenta noi încercări din care să învăț, să evoluez și să
devin mai bun. În ceea ce privește sporturile pe care le practic, în Germania
există o infrastructură fantastică, care îți facilitează orice demers de genul
astă. Voi locui lângă parc, ceea ce înseamnă că voi putea să fac antrenamentele
de alergare pe potecă în loc de șosea pe marginea drumului. De asemenea îmi
propun ca în weekend-uri să merg să alerg în Alpi care sunt la distanță de doar
o oră și jumătate de mers cu trenul. De asemenea sunt trasee grozave în zonă
pentru mountain-biking și pentru cursiere. Mă aștept ca aceste lucruri să
contribuie la performanțele pe care mi le propun pentru anul viitor.
Comments
Post a Comment