Interviu cu Alexandru Nedelcu - ”această luptă interioară este cu adevărat valoroasă”

În februarie anul acesta experimentam un nou început, un nou mediu, o altă mentalitate. Noul loc de muncă s-a dovedit a fi o adevărată provocare şi nu doar din punct de vedere profesional. Am fost acceptată cu o incredibilă uşurinţă. Colegii, cu care nici măcar nu sunt în echipă, s-au oferit să mă ia cu ei la masa de prânz. Am început să ne cunoaştem mai bine, să ne împrietenim, din când în când mai ieşim cu toţii la o bere.

Aşa l-am descoperit pe Alex, programator de meserie. S-a apucat de învăţat C, C++, din cărţi, încă clasa a V-a, între timp şi-a dezvoltat abilităţile tehnice şi cu alte limbaje de programare. Evident, conturul carierei sale a început să se definească destul de timpuriu. Însă, ceea ce poate nu bănuim şi am fi uşor tentaţi să spunem "ok, un alt geek, nimic nou", este faptul că Alex, în afara orelor de lucru, are şi alte preocupări, de cu totul altă natură decât cea care te ţine pironită de scaun în faţa unui calculator. Alex cucereşte drumuri, pe jos sau pe bicicletă, pe asfalt sau pe alei pietruite de munte, însă nu se mulţumeşte doar cu atât, mai vorbim şi despre distanţe. Astă vară, îmi povestea cum a plecat cu soţia lui în Delta Dunării, el pe biciletă, singur şi soţia cu maşina.

Criss Philoianos: Alex, eu recunosc, atunci când mi-ai povestit despre drumul până la deltă, cel mai tare m-a îngrozit ideea acelei singurătăţi pe bicicletă. Cum reuşeşti? Bănuiesc că în astfel de situaţii apar ceva temeri cu care lupţi. Povesteşte-ne şi nouă cum e?

Alexandru Nedelcu: Drumul până la Tulcea a fost o răfuială mai veche. Acum câțiva ani am mai avut o încercare, însă am fost nevoit să abandonez la 50 de km de Tulcea, după 250 de km de pedalat, din cauza unei accidentări la genunchi. Abia acum am înțeles că nu eram pregătit. Prima încercare a fost parte a unei aventuri mai mari. Vorbisem cu bunul meu prieten, Aurelian, să mergem în Deltă cu caiacul și să ne vedem la Tulcea. Eu aveam să merg cu bicicleta, iar el avea să vină cu mașina. Aveam în plan să mergem de la Mahmudia la Sfântul Gheorghe cu un caiac gonflabil de tip tandem pe care abia și-l cumpărase. Asta m-a ajutat pentru că după ce am abandonat, am putut sta în benzinăria din Topolog să îl aștept pe Aurelian să vină să mă ridice cu bicicletă cu tot și să mergem la Mahmudia. Îmi amintesc că am băut o bere în seara aceea apoi am dormit 3 ore ca mai apoi să ne trezim ca să tragem de caiacul ăla 65 de kilometri până la Sfântul Gheorghe. Au fost câteva zile foarte intense dar pline de peripeții și întâmplări de care îmi amintesc cu plăcere.

Singurătatea te ajută să te cunoști și să îți construiești încrederea în tine. Cred că atunci când reușești să treci singur peste obstacolele întâlnite devii mai puternic și mai rotund ca individ. În timpul încercării din acest an am avut numeroase lupte cu oboseala, cu epuizarea fizică, cu halucinațiile, dar cea mai mare temere pe care am avut-o a fost că nu voi termina. Temerea aceasta m-a făcut să trag de mine și să termin acest traseu. Când am ajuns în Tulcea am fost fericit că am reușit să obțin ce mi-am dorit de atâta timp. Privind în retrospectivă, cred că fizic aș fi putut mai mult, însă psihicul îmi spunea că ar trebui să mă opresc. Cred că această luptă interioară este cu adevărat valoroasă pentru formarea noastră ca indivizi. Consider că ar trebui să încercăm să ne depășim limitele mai mult decât o facem. Stilul modern de viață nu ne mai îndeamnă la astfel de chestiuni.

CP: Până la drumul în deltă au mai fost şi altele. Care este cel mai lung traseu parcurs pe biciletă?

AN: Deși a fost un eveniment de 5 zile, cel mai lung traseu a fost de la București la Alba Iulia în Turul Centenarului. Am pedalat în fiecare zi în jur de 100 km. Am văzute zone superbe și mai puțin cunoscute din România. De asemenea am cunoscut oameni alături de care mi-a făcut  plăcere să pedalez. Am avut parte de ploaie în fiecare zi. În a doua zi am căzut și m-am accidentat la mână. Încă mă mai resimt după accidentarea aceea, însă nu regret că am mers în acest tur și recomand oricui să își facă curaj și să încerce o astfel de experiență.

CP: Ştiu că exploatezi nu doar cele 2 roţi ci şi cele 2 picioare cu tot ce include la pachet. :) Cum de te-ai apucat de alergat? Puteai să te mulţumeşti doar cu o sală, ceva bandă, ceva fiare...

AN: E interesant că m-am apucat de alergat datorită bicicletei. Obișnuiam să merg zilnic la serviciu cu bicicleta până într-o zi în care s-a stricat. Fiind înebunit că nu voi mai putea face traseul din fiecare zi până la serviciu, am decis să alerg distanța respectivă până aveam să îmi repar bicicleta. Inițial și mie mi s-a părut puțin nebunesc dar am zis să încerc. După ce am văzut ca pot face asta, am început să alerg mai des și în timpul liber și nu doar ca mijloc de transport.

CP:  Mulţi ne apucăm de alergat, spre exemplu şi eu am participat la un maraton, mai exact ştafetă, adică ceva light, însă motorul meu motivaţional nu m-a împins să fac treaba asta constant. De câţi ani alergi respectiv mergi pe biciletă? Ai fost tentat să renunţi?

AN: Am descoperit bicicleta acum patru ani, însă am avut o pauză de trei ani în care nu am făcut mare lucru. Am participat la câteva ture mai lungi în perioada aceea dar cam atât. Țin minte că acum doi ani nu am făcut nicio tură, nimic. La fel se întâmpla și cu alergatul. După ce m-am lăsat de fumat, m-am îngrășat foarte tare. Ajunsesem la 90 de kilograme și iarna trecută am decis să încep să alerg și să pedalez ca să slăbesc. În același timp știam că trebuie să am un obiectiv care să mă motiveze așa că m-am înscris la o serie de concursuri pe care le consideram foarte grele. Din acel moment am început să muncesc către țelurile acestea și nu am fost tentat niciodată să renunț. Au fost momente grele în care mă simțeam prea obosit pentru antrenament sau nu aveam chef, însă întotdeauna am avut în minte obiectivele acestea pe care știam că nu le pot atinge fără muncă.

CP: Cum a fost primul maraton?

AN: Cu o săptămână înainte de primul maraton m-am accidentat în timpul unui antrenament. După acel antrenament mă durea genunchiul așa de tare încât nu puteam călca cu piciorul stâng. Am început să citesc despre ce ar putea fi. Am reușit să îmi dau seama că am  sindrom de bandeletă iliotibială. Am citit că recuperarea ar trebui să dureze cel puțin trei săptămâni, lucru care m-a înspăimântat. În nici o săptămână aveam primul maraton și nu aveam de gând să îl ratez. Am încetat să mai fac orice antrenament până în ziua maratonului. Începusem să mă simt mai bine cu fiecare zi. În dimineața maratonului nu mai simțeam nicio durere. Simțeam că mi-am revenit complet. Am făcut o mică încălzire înainte de maraton și am văzut că durerea tindea să îmi revină. M-am speriat un pic dar am zis să merg la start și să decid ce voi face mai târziu. După start, am început să alerg tare și după nici cinci kilometri simțeam o durere groaznică în genunchiul stâng. Am avut un moment în care m-am oprit și am vrut să renunț pentru că simțeam că nu voi putea merge mai departe, însă nu aveam de gând să ratez primul  maraton la care particip. Am început din nou să alerg. Am alergat cât de tare am putut având în vedere durerile cumplite pe care le aveam. Îmi curgeau lacrimile de durere pe urcarea către Poiana Brașov, însă am avut noroc că pe coborâre îmi amorțise piciorul de la durere și am putut să trag mai tare. Am reușit timpi bunicei pe coborâre și cred că am mai recuperat ceva din timpul pierdut pe urcare. Apoi au urmat câțiva kilometri de plat pe care i-am dus cu greu. Am reușit să ajung cu bine la finish și am reușit să închei socoteala în patru ore și câteva minute. Deși am avut un timp dezamăgitor, am fost fericit că am putut termina ce mi-am propus.

CP: A fost grea trecerea de la maraton pe asfalt la maraton montan?

AN: Inițial nu știam ce să cred despre maratonul montan așa că m-am înscris la competiția DHL Carpathian Marathon care a avut loc la Cheile Grădiștei. Știam de concurs de la o prietenă care avea să participe la semi-maraton așa că am decis să mergem împreună cu soțiile și soții

în weekendul acela la competiție, ca a doua zi să facem cu toții o plimbare prin munții din împrejurimi. În ziua startului îmi amintesc că nu am avut emoții așa că mi-am propus să merg să mă distrez și să nu pun presiune pe mine pentru a obține un rezultat bun. Am alergat pe cele mai frumoase poteci pe care fusesem până în acel moment. Am prins ceață pe una dintre creste și îmi amintesc de atmosfera aceea ciudată în care vedeai doar la un metru în fața ta, când prin ceața densă se auzeau goarnele voluntarilor care încercau să te ghideze în direcția corectă. Am văzut munții de sus, am alergat de-a lungul izvoarelor, prin pajiști infinite de rododendron, prin păduri atât de dese încât nu aveai suficientă lumină să distingi poteca, am alergat prin cele mai sălbatice locuri prin care am fost până în acel moment. Am avut parte de cel mai frumos spectacol pe care l-am întâlnit într-un concurs. De asemenea am învățat că sunt suficient de puternic să duc urcări grele cu un pace bun, însă că nu am o tehnică suficient de bună încât să fac față coborârilor în viteză. Am pierdut mult pe coborâri, dar la finalul zilei am fost fericit atât cu concursul cât și cu rezultatul obținut.

CP: Anul acesta ai participat la Transfier, unul dintre cele mai dificile concursuri din lume de tip "Half Iron Man". Nu am apucat să vorbim prea mult pe tema asta. Care au fost probele, unde s-au desfăşurat, cum ai trăit toată experienţa Tranfier?

AN: Triatlonul este compus din trei probe. Prima este înotul, apoi urmează o porțiune de bicicletă, ca mai apoi să aibă loc proba de alergare. Triatlonul de tip Half Iron Man presupune înotul pe o distanță de 1.9 de km urmat de o porțiune de bicicletă de 90 de km iar la final un semi maraton, adică 21 de km. Pentru mine Transfierul a fost cel mai important concurs din acest an și este cel pentru care m-am antrenat aproape în fiecare zi. Mi-am dorit foarte tare să reușesc să termin acest triatlon. Am avut de înotat în lacul Vidraru care deși nu pare, are o apă foarte cristalină și curată, doar că din cauza adâncimii pare mâloasă. Am reușit un timp mai bun decât mă așteptam la înot însă când am ieșit din apă și am început să alerg spre zona de tranziție pentru a-mi da jos neoprenul și a-mi lua bicicleta am simțit că îmi pierd echilibrul. Am avut câteva moment de confuzie din care a trebuit să ies repede pentru că aveam următoarele probe. Am reușit să mă dezmeticesc după primii 10 km de pedalat. Am tras tare la bicicletă. Am avut de urcat de la hotelul Valea cu Pești până la Bâlea și înapoi pe celebra șosea Transfăgărășan. Am avut parte de peisaje impresionante și de un vânt nebun la Bâlea. La coborâre am reușit noi recorduri personale. Înainte de alergare m-am dus la un post de alimentare și am început să mă hidratez și să mă alimentez pentru alergarea care avea să urmeze. Am alergat destul de slab însă am terminat știind că aș fi putut mai mult. Am terminat fericit concursul pentru care am muncit în fiecare zi.

CP: Cam cât de des te antrenezi şi ce faci ca să te ţii în formă?

AN: Pentru triatlon aveam antrenamente de două ori pe zi, 6 zile din 7. Dimineață mergeam la alergat sau la pedalat și seara aveam înot. De asemenea în weekend aveam un antrenament lung la bicicletă și un antrenament lung de alergare. În afară de asta nu obișnuiesc să fac și alte lucruri. Știu că ar trebui să fiu mai atent cu nutriția însă după cum bine știi îmi place foarte tare să mănânc. Pentru anul următor voi începe să fac și antrenamente la sala de forță pentru a nu mă mai accidenta așa de mult ca în acest an.

CP: La începutul interviului spuneam despre drumul până în deltă, al tău pe bicicletă şi al soţiei cu maşina, însă este nevoie de completare extrem de importantă. Eraţi în concediu atunci, cineva trebuia să care şi bagajele :) însă, ştiu că şi Corina, soţia ta, este implicată în activităţi sportive ca şi tine. Merge pe biciletă, aleargă ceea ce mi se pare extraordinar. Cum este să ai pe cineva atât de aproape de tine cu care să împărtăşeşti aceeaşi pasiune, mai ales că sunteţi de 16 ani împreună?

AN: Suntem de foarte mult timp împreună și dintotdeauna am avut activități comune. Suntem firi foarte diferite cu preocupări diferite, însă timpul pe care îl petrecem împreună este folosit pentru hobby-urile comune și pentru noi doi. De multe ori unul dintre noi are un hobby nou și începe să îi povestească și celuilalt. Asta îl entuziasmează și pe celălalt. Un lucru esențial în relația noastră este explorarea asta individuală care ajunge să fie adoptată de amândoi în final. În trecut am avut nenumărate perioade în care s-a întâmplat asta. De asemenea este important să avem pasiuni comune pentru că ne înțelegem unul pe celălalt atunci când avem antrenamente și competiții sau trebuie să lucrăm pentru un hobby mai mult într-o zi.

CP: Se întâmplă să fiţi competitivi unul cu celălalt?

AN: Dintre noi doi, ea este cea competitivă. Mie îmi place călătoria către a obține anumite rezultate, însă ea trebuie să dea întotdeauna totul. Îmi place faptul că am fost cu ea pe Transfăgărășan pentru antrenament și a ținut să mă întreacă. Ea începuse să se antreneze de doar o lună și a reușit să mă facă să nu pot să țin pasul cu ea. Asta m-a făcut să mă simt foarte bine. Știu că își dorește să întreacă pe cineva atunci când are o părere bună despre acea persoană și o respectă. Este foarte ambițioasă și este în stare să facă tot ce este necesar ca să câștige. Îmi place foarte tare lucrul astă la ea și mă inspiră să fiu mai bun, să dau tot ce pot atunci când este necesar.

CP: Să mai deviez puţin de la tematica sportivă şi să mă apropii de cea artistică. Am impresia că valenţele tale depăşesc aria aşteptată. Atelier la Scoala de Arte? Pictură? Cred că nu multă lume ştie. Acum ai ocazia să ne povesteşti. :)

AN: De când mă știu am avut plăcerea de a mă exprima în manieră vizuală. Desenam, pictam și modelam cu plăcere. Întotdeauna mediul vizual mi-a oferit un refugiu. Mi-a plăcut pentru că este o manifestare tăcută și de multe ori accesibilă numai unui privitor abilitat. Este o manifestare care nu este judecată în sine. Nu sentimentul este judecat într-o lucrare ci mai degrabă abilitatea de a-l fi exprimat cu sinceritate. Până la școala de arte nu am lucrat niciodată pe un subiect anume, cu o anumită structură, cu conștiința a ceea ce fac. Școala mi-a oferit structura necesară și simt că mi-a schimbat și modul interior de a fi. În trecut eram foarte tăcut. Nu exprimam în maniera în care simțeam. De multe ori făceam lucrări din care nu reieșeau furia și nemulțumirile care se acumulaseră. Făceam lucrări cuminți. Școala mi-a dat glas și m-a ajutat să învăț să țip atât de tare încât să auzi.

CP: Şi mai am o foarte mare curiozitate. Colegii mai şi bârfesc, în cazul tău, de bine: care-i treaba cu barca?

AN: Barca este un proiect la care am contribuit alături de bunul meu prieten Aurelian. După aventura pe care am avut-o cu caiacul gonflabil în deltă am hotărât să revenim să mai facem o data isprava, dar de data aceasta să venim cu o barcă mai rapidă. Lui Aurelian îi place să construiască tot felul de chestii, așa că a propus să lucrăm la un canoe din lemn. Am fost la Ciulnița, unde are atelierul, și am lucrat la barcă. După ce am terminat-o am fost pe lac să o testăm. Am fost foarte încântați când am văzut că plutește și că are o viteză foarte bună față de așteptări. Din păcate, anul acesta trebuia să o scoatem la tură dar nu am avut cum să ne potrivim programul. Sper ca la anul să facem o nouă tură Mahmudia – Sfântul Gheorghe.

CP: Luna aceasta este ultima în care ne mai vedem, gen zi de zi la muncă. Sunt convinsă că o să-ţi simţim lipsa însă noile drumuri care ţi se deschid în Germania, alături de Corina, cred că o să fie de bun augur. Uneori, în egoismul meu, îmi pare rău când văd că încă un om fain pleacă din ţară, însă nu pot să nu mă bucur pentru el. Există un sens pentru care se întâmplă lucrurile astea. Din punct de vedere profesional, o să-ţi continui cariera de programator, bănuiesc, însă, cum rămâne cu alergările, mersul pe bicicletă? 

AN: Și mie îmi pare rău că mă simt nevoit să plec. Oamenii pe care i-am cunoscut până acum sunt cei care m-au definit și vor fi întotdeauna parte din identitatea mea. Mă bucur că am întâlnit oameni așa grozavi.

În viitor voi continua ca tech lead, ceea ce pentru mine va prezenta noi încercări din care să învăț, să evoluez și să devin mai bun. În ceea ce privește sporturile pe care le practic, în Germania există o infrastructură fantastică, care îți facilitează orice demers de genul astă. Voi locui lângă parc, ceea ce înseamnă că voi putea să fac antrenamentele de alergare pe potecă în loc de șosea pe marginea drumului. De asemenea îmi propun ca în weekend-uri să merg să alerg în Alpi care sunt la distanță de doar o oră și jumătate de mers cu trenul. De asemenea sunt trasee grozave în zonă pentru mountain-biking și pentru cursiere. Mă aștept ca aceste lucruri să contribuie la performanțele pe care mi le propun pentru anul viitor.