Cristian Predescu, 36 de ani, născut la Craiova
din părinți actori, corporatist, support engineer, locuitor al Bucureștiului
din 2006. A absolvit Facultatea de Automatică, Calculatoare și Electronica la
Craiova precum și Project Management la Academia de Studii Economice,
București.
Pe Cristi l-am întâlnit prima oară acum câţiva
ani, cel mai probabil la vreun concert de rock. Prietenul altui prieten, cu
care mai apoi ajungi să bei bere la terase, apoi iar te vezi cu el pe la
concerte. Apoi devine parte din gaşcă. Genul care poartă mai tot timpul un tricou cu
numele vreunei trupe mari: Gojira, Pearl Jam etc. Cristi nu ezită nicio secundă
să-ţi sară în ajutor atunci când ai nevoie, mereu are o vorbă bună şi un butoi
de 5 litri de bere în jurul căruia îşi va aduna prietenii.
Criss Philoianos:
Bună Cristi! De cele mai multe ori când ne vedem în pauzele de muncă, pentru
că, momentan, încă ne leagă aceeași corporație, am observat la tine o constantă
a discuțiilor: boardgamingul. Dacă la început îmi părea doar un mod oarecare de
a-ți ocupa timpul, mai departe s-a dovedit a fi mult mai mult. A început demult
toată preocuparea asta a ta?
Cristian Predescu: Bună Criss! Nebunia
asta cu boardgame-urile e ceva recent. Cred că m-a atras din cauza că poate
aduce la un loc prieteni, bere și o activitate ce stimulează intelectul.
Știu de la tine că ai o colecție în dezvoltare
de jocuri. Cam câte ai reușit să achiziționezi până acum?
Cred că am reușit să depășesc 30 de titluri. Nu îmi dau seama cam care
ar fi cifra de la care ar zice lumea ca ești „puțin plecat”, dar presimt că mă
apropii încetul cu încetul...
Care este cel mai complex joc pe care
îl ai și cam cât durează?
Complex? Greu de definit ce înseamnă
complex, dar pot zice ar fi o luptă strânsă între Terraforming Mars și Great
Western Trail. Ambele pot lua 3 ore lejer, mai ales dacă berea este rece și
multă J.
Te gândești la achiziționarea unui joc
la care știi că va fi greu să aduni prieteni pe care să-i convingi să
participe?
Am făcut asta, dar trebuie să aștept
momentul oportun să îl strecor pe masă J. Ideea e să știi cam ce îi place
fiecăruia și dacă l-ar stimula jocul, apoi oportunitatea se va ivi și ea.
Poți să-mi descrii o seară de boardgaming? Care este atmosfera?
Multă agitație, muzică, alcool și
bună-dispoziție combinată cu încrâncenare. De obicei dăm drumul la muzică, se
desface o bere, se face un Aperol Spritz, se ia decizia cu ce începem, și
hai... 5-6 ore mai târziu încă suntem prinși în lupte crâncene pentru supremație.
Până unde vrei să duci pasiunea asta?
Te-ai gândit la ceva mai mult, aderarea sau chiar formarea unei comunități?
Vreun canal de tutoriale sau ceva de genul?
Cred că o să rămân la nivel de amator.
Am avut ocazia să cunosc designeri de jocuri și pare a fi o muncă destul de
solicitantă, îmi e teamă că ar putea strica plăcerea asta. Tutoriale? Uitându-mă
la cei care deja fac asta tind să cred că nu ar fi loc și pentru mine J.
Uite, eu nu sunt o mare pasionată de
boardgame-uri. Mai joc din când în când și cam atât. Îmi place, însă doar
conjunctural. Poți să încerci să mă convingi? Și ca să fiu puțin cârcotașă: de
ce n-ar fi o pierdere de timp? J
Păi te știu o fire creativă și
orientată spre litere, așa că aș putea să îți propun un joc gen Șeriful din
Nottingham. „Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește nimic”, cam așa e
cu jocul ăsta J. Trebuie să spui o poveste pentru a-ți
duce misiunea la bun sfârșit și crede-mă că după ce s-au uns roțile cu puțin
alcool poveștile devin tot mai funny. Eu consider că atâta timp cât îți face
plăcere o activitate aceasta nu este o pierdere de timp.
Adevărul este că dintre puținele
jocuri pe care le-am jucat, Dixit-ul este unul dintre preferatele mele, tocmai
pentru șansa pe care mi-o oferă în a-mi exprima creativitatea. Cel mai probabil
mi-ar plăcea și Șeriful din Nottingham. Sună bine. Deja m-ai făcut curioasă. J
Hai să deschid un subiect ceva mai
delicat. Din discuțiile cu tine, tot aflam, ba că te duci în vizită la sora ta
în Olanda, ba în Elveția la fratele tău. Apoi că a venit în țară celălalt frate
din Spania. Aproape că te invidiez, ai la cine să te așezi în concedii. Însă,
în spatele acestor descoperiri se află o poveste foarte interesantă. Mama
actriță, tatăl inginer, divorțează. Apoi mama se recăsătorește cu un actor așa
ai ajuns, după cum spuneai: singur la
părinți cu 3 frați. Ai avut timp să te simți singur în tot contextul
acesta?
Acest haos este foarte bine organizat.
Pot spune că nu, cine mai are timp să se simtă singur înconjurat de prieteni și
familie...
Știu că mama ta, actrița Carmen Roibu,
te mai lua cu ea la repetiții, spectacole... Cum vedea Cristi copilul apoi
adolescentul experiențele de atunci și cum le vede Cristi adult?
Foarte interesantă perspectiva.
Copilul se plictisea poate în multe momente la teatru, oamenii erau doar adulți
care din când în când mai interacționau cu tine. Apoi crești, înțelegi că ai
crescut alături de adevarate talente, pe care ți-ai fi dorit să le apreciezi la
adevarata valoare din prima clipă.
La școala generală am avut prietene
două gemene ale căror părinți erau actori. Eu, crescută în familie de oameni
simpli, muncitori, mereu le priveam cu admirație și interes. Tânjeam după
libertatea de exprimare, de care bănuiam că beneficiază. Evident, nu aveam cum
să știu multe alte detalii sau neajunsuri ale copilăriei lor. Într-adevăr,
aveau mult mai mult curaj decât mine, erau mai deschise la schimbări. Însă,
stând de vorbă cu tine, am realizat că boemitatea aceasta a artiștilor are și o
altă fațetă, pe care puțini o cunosc.
Este foarte aparte modul în care văd
artiștii viața. Nu e o viață ușoară, nici pentru ei nici pentru cei din jur. Îi
ai lângă tine 2-3 luni în care au doar ocazional un spectacol, îți dorești să
mai rămâi și tu singur acasă, copil fiind. Apoi montează un spectacol și nu îi
mai vezi câteva săptămâni, în care sunt epuizați și stresați. Aș putea spune că
sunt oameni care se hrănesc cu aplauze. La mine a fost invers cu libertatea de
exprimare, nu mă exprimam eu atât de mult pe cât și-ar fi dorit ei.
Întorcându-mă la hobbyuri, spuneai că
începe să te atragă bushcrafting-ul. Te gândești la proiecție imediată sau în
altă perioadă a vieții tale? Pare genul de pasiune care necesită timp și
spațiu.
Nici aici nu aș merge la extrem.
Datorită prietenilor a început să îmi placă să petrec timp în natură, dar nu
renunț nici la comfort. Dacă mi-ai fi zis acum 2-3 ani că o să îmi placă să
petrec un weekend la cort aș fi râs copios. Dar... dacă fac asta cu oamenii
„care trebuie”, este extraordinar.
Îți place mult
să călătorești, mai tot timpul te aud făcând planuri când și unde s-o mai
întinzi. Nu prea ai stare. Ai în minte o călătorie care pare imposibilă sau
foarte greu de realizat?
Părerea mea e că pentru a rezista
mental în România trebuie să ieși măcar de trei ori pe an din țară. Și da, chiar
acum plănuiesc o călătorie cu mașina prin Europa, vreo 6000 km. Încă mă chinui
să pun detaliile la punct și să fac să nu pară o nebunie.
Cristi,
mulțumesc din suflet pentru interviu și mult succes în tot ceea ce faci!
 |
| Cristi, before |
Comments
Post a Comment